MiscareaLegionara.org

Vineri, 24 iunie 2011, de ziua Sf. Ioan Botezatorul, a luat fiinta la Bucuresti grupul de initiativa “Totul Pentru Tara”.

Ne propunem sa popularizam la scara larga adevarul istoric despre Miscarea Legionara si sa construim o mare familie bazata pe prietenie, respect si apartenenta la valorile nationale romanesti.

Asa sa ne ajute Dumnezeu!

În tot pământul a ieșit vestirea lui și la marginile lumii cuvintele lui !

Părintele Arsenie Papacioc (1914 – 2011)

Asemeni marilor prooroci din Sfânta Scriptură, care având ucenici le lăsau îndoit har apoi plecau spre Împărăţia Lui Dumnezeu, și părintele Arsenie a fost chemat la Cer, asemeni lui Ilie, dar nu în car de foc ci pe aripi de înger, în ajunul sărbătorii marelui profet care fiind om al duhului și al focului a tăiat cu sabia cuvintele necredinţei în Dumnezeu. După faptele proorocului, în același duh de râvnă pentru Adevăr,  părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a fost singurul mărturisitor al dreptei credinţe – asemenea creștinilor din primele veacuri – prin celebra scriere de mărturisire a adevărului de credinţă ortodoxă „Singur Ortodoxia”.

La vârsta de 96 de ani, smeritul duhovnic a îmbrăţișat picioarele Lui Dumnezeu la Tronul Sfintei Treimi după o lungă și anevoioasă suferinţă fizică care venea din povara bătrâneţilor dar care radia întotdeauna o credinţă tânără, o voinţă bărbătească desăvârșită și un cuvânt bun în orice timp și în orice vreme pentru orice suflet întristat. Asemenea apostolului Pavel, primind totul ca pe jertfă, duhovnicul Arsenie a arătat prin faptă și adevăr că nu el, ci Hristos trăiește în el și tot asemenea marelui apostol, într-o răbdare desăvârșită, nu s-a plâns niciodată de suferinţele trupului sau povara bătrâneţii, ci dictonul nevoinţei părintelui a fost: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6, 14)

Uneori binecuvântând, alteori sfătuind, uneori privind senin, alteori zâmbind, duhovnicul Arsenie a învins gnosticismul mileniului al treilea cu aceeași dârzenie cu care în anii tinereţii a învins minciuna hidrei comuniste. Lagărele, închisoarea, suferinţa și tortura le-a privit mereu ca pe o școală a rugăciunii zicând: „În pușcărie am învăţat să mă rog și să-L cunosc pe Dumnezeu.”

       În  prima jumătate a veacului al XX-lea, Arsenie Papacioc duhovnicul a avut fericirea să aibă educaţia unei familii cu coloană vertebrală incontestabilă de la care a învăţat sa înfrunte orice necaz și primejdie cu răbdare și seninătate. Caracterul ferm, iscusinţa minţii, priceperea și meșteșugul deprins prin școala vieţii au făcut din el un Petru care permanent s-a ţinut de poala Mântuitorului și să strige: „Doamne, ajută credinţei mele să pot rezista până la sfârșit !”

Filonul duhovnicesc care a străbătut veacul al douăzecilea  fost marcat de trei mari personalităţi duhovnicești: Arsenie Boca în Ardeal, Cleopa Ilie în Moldova și gruparea Rugul Aprins în Muntenia, la București. Alexandru Mironescu, Sandu Daniil Tudor, Ioan Culighin, Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Dometie Manolache, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Constantin Noica, Petroniu Tănase sunt numai câteva figuri emblematice la umbra cărora smeritul și marele duhovnic Arsenie a crescut ca un stejar falnic pregătit pentru înfruntarea marilor furtuni din perioada comunistă. În tinereţe simpatizant al mișcării creștine condusă de Zelea Codreanu, aceste împrejurări au făcut ca duhovnicul Arsenie să treacă prin școlile de reeducare ale temniţelor comuniste, alături de marele cărturar Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, ieșind biruitori din aceste încercări crunte și exclamând cu apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte !” (Filip. 4, 13) Lucrul acesta are a făcut ca până la sfârșitul vieţii acești oameni să păstreze linia spirituală a înaintașilor lor, pregătind Romania pentru noaptea întunecată a comunismului ateu.  Sub îndrumarea spirituală a lui Sofian Boghiu, a părintelui Cleopa și a părintelui Petroniu Tănase, părintele Arsenie va rămâne un reper pentru ortodoxia românească prin verticalitatea exprimării și învăţăturii dreptei credinţe. Dacă Pilat a spus despre Hristos: „Iată Omul !” (In. 19, 5), contemporanii parintelui Arsenie au scris: „Iată duhovnicul !”

Volumele  intitulate „Convorbiri duhovnicești” ale părintelui Ioanichie Bălan cuprind, în două părţi diferite, mai întâi imaginea autobiografică a marelui duhovnic, și o a doua parte, care mai târziu s-a separat în seriile literare „Ne vorbește părintele Arsenie”, alături de „Ne vorbește părintele Cleopa”, și la fel cu părintele Paisie și nu în ultimul rând, părintele Sofian Boghiu. Această colecţie de cărţi de învăţătură cuprinde o parte din tezaurul învătăturilor duhovnicului Arsenie, autentice și folositoare pentru toate problemele vremilor de astăzi și care, prin puterea și esenţa lor, l-au așezat în catalogul marilor duhovnici.

Ţinând cont de cuvântul Apostolului Pavel: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41), Biserica îl poate așeza pe bolta frescelor monahale românești printre stelele strălucitoare de învăţătură bisericească românească. Rugăciunea Lui Iisus, pustia, experienţele ascetice și duhovnicești din vremurile tulburi ale pribegiei – alături de părintele Cleopa și alţi mari duhovnici – au făcut din Arsenie Papacioc un reper incontestabil și nezdruncinat.

Astăzi, la ceas de taină ceresc, Fiul a cerut Tatălui să dezlege pământului ceea ce i se cuvine, adică trupul morţii și să cheme spre cereștile locașuri, a Cerului plămadă, omul slavei, duhovnicul Arsenie. Sufletul lui încărcat de fapte bune și nevoinţe, purtat de îngeri pe căile tainice ale Împărăţiei Celei fără de stricăciune, în drumul spre Tronul Sfintei Treimi, cu îngăduinţa Duhului Sfânt Care l-a călăuzit și l-a umbrit în toată viaţa sa, îl vor face să devină un rugător pentru semenii săi de pe pământ și în același timp, o floare duhovnicească a Raiului creștinătăţii Lui Dumnezeu.

Astăzi, Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului, care a primit rânduiala călugăreasca de la îngeri, va primi prin sufletului parintelui Arsenie, răspunsul la ceea ce-L întreba pe Dumnezeu acum 1700 de ani: „Doamne, ce vor face monahii veacurilor de pe urmă ?” , primind mult așteptatul răspuns: „Nu vor face nimic din cele ce aţi făcut voi, ei vor fi supuși unor ispite și încercări groaznice cum nu s-au mai văzut vreodată, dar dacă vor răbda până la sfârșit, se vor mântui.”

Astăzi, Sfântul Paisie Velicovsky, Sfântul Vasile de Poiana Mărului, Sfântul Gheorghe de la Cernica vor primi cu bucurie rodul ostenelilor lăsat pentru posteritate atunci când au trecut prin Tările Române, practicând isihasmul în Munţii și peșterile ţinuturilor românești.

Părintele Arsenie este lumânarea de Înviere a acestui neam, care își termină feștila și ceara pământească iar lumina ei, la asfinţitul vieţii sale se aprinde veșnic în cer pentru toate veacurile „devenind din străin și locuitor vremelnic, împreună cetăţean cu sfinţii și casnic al Lui Dumnezeu.” (Ef. 2, 19)

Vărsatul lacrimilor, scâncelile pietiste și imaturitatea spirituală de a plânge un mare duhovnic pot dovedi pe deplin că încă nu ne-am făcut ucenicii lui. Psalmistul David spune întru Duhul Sfânt: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. (…) Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa Lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor.” (Psalmi 83, 11)

 Întrebat odată părintele Arsenie dacă a avut experienţe directe cu Dumnezeu, a destăinuit: „Eram în pușcărie închis în zarca la întuneric, deznădăjduit oarecum de încercările vieţii și resemnat că voi muri. Întins pe spate în umezeala rece a pardoselii pușcăriei, o mână m-a atins pe spate în acel întuneric în care nici măcar punctele cardinale nu le puteai distinge; o mâna m-a atins și mi-a zis: «Arsenie, scoală ! Încă nu ai terminat osteneala ta !». Mi-am dat seama în clipa aceea că fost îngerul Lui Dumnezeu trimis să mă salveze și să-mi dea nădejde. În clipa aceeea mi-am adus aminte de o văduvă săracă căreia îi făceam milostenie si de câte ori primea ceva, mereu îmi spunea: «Să fie Dumnezeu cu tine încotro te-oi întoarce, cu și fără voia ta.» Săraca…, parcă îmi proorocea, fără să-mi dau seama,  prin ceea ce aveam să trec. De atunci am simţit tot timpul mâna Lui Dumnezeu cu mine, timp de aproape șase ani, cât am fost vieţuitorul temniţelor comuniste.” Mai spunea unora zâmbitor: „Frate, azi nu am cu ce să te ajut dar din respect și dragoste îţi întind o mână caldă.”

Aceasta este, în câteva cuvinte, imaginea duhovnicească a ceea ce a fost și va ramane, Arsenie Papacioc pentru neamul românesc.

Veșnica lui pomenire !

Doamne, pentru rugăciunile părintelui Arsenie duhovnicul, miluiește-ne și pe noi pacatoși !

            Părintele Calistrat, Măn. Vlădiceni (Iași)

20 iulie 2011

Parintele Arsenie Papacioc a plecat la Domnul

Bunul nostru parinte Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici al acestui neam ortodox, a plecat la Domnul. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Radu Gyr – Ne vom intoarce intr-o zi

Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi…
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
in toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.

Radu Gyr

Cum au fost martirizati legionarii de la Râmnicu-Sãrat

În dupã masa zilei de 21 Septembrie 1939 un plutonier de jandarmi, care comanda gãrzile de la închisoarea Râmnicu-Sãrat, le soptise celor închisi despre omorârea lui Armand Cãlinescu. Erau siguri cã deznodãmântul fatal se apropie. Li se spusese de multe ori cã cea mai micã agitatie în afarã îi va costa viata. Vor fi împuscati. Sima Simulescu vede pentru ultima datã coltul din spatele închisorii, unde el de mult prezicea cã vor fi împuscati si în care scop aranjase brazda de flori în formã de mormânt. Noaptea începe extrem de agitatã. Chiar în seara acelei zile se dubleazã gãrzile si mai ales cu soldati necunoscuti. Ba mai mult, toti devin extrem de gravi, chiar si plutonierii care mai înainte schimbau câte o vorbã cu ei. Celulele asezate pe culoarele înguste si igrasioase se pregãtesc de ceva groaznic. N’a dormit nimeni toatã noaptea. Cel mai mic zgomot îi face sã tresarã. Abia înspre ziuã, când atipise câte unul, se aud tropote de bocanci, zornãit de chei si apoi se opresc la celula inginerului Clime. Un sergent descuie zgomotos celula si un sublocotenent nou venit citeste de pe salã: “Inginerul Gheorghe Clime, sã iasã afarã!” În timp ce Ing. Clime, cu privirea lui semeatã si ochii de vultur încadrati de sprâncenele-i stufoase, îsi ducea cu demnitate trupul îmbrãcat în haine vãrgate, sublocotenentul îi aruncã o privire de fiarã nemiloasã. Toti se frãmântau nelinistiti de ce-i vor face. La vreo jumãtate de orã s’au auzit vaiete înfundate. Era glasul lui Clime desfigurat de chinuri cã abia mai puteai sã-l recunosti. Dupã altã jumãtate de orã, care a trecut greu ca un an, în care timp vaietele strãbãteau tot mai stinse, s’a auzit o rafalã de mitralierã si apoi, la câteva minute, douã gloante înãbusite care au încheiat calvarul. Toate aceste împuscãturi fiind trase în spatele închisorii, în chiar coltul prevãzut de Sima, au rãsunat asa de tare în celulele celorlalti si pe culoare, încât unii au cãzut pe paturi.

La vreo sãptãmânã a explicat un plutonier cã pe Clime l-au chinuit groaznic, i-au strãpuns mâinile cu baioneta, au tãiat din el bucãti de carne si i-au sfãrâmat apoi capul cu patul armei ca sã declare cã el a pus la cale omorârea lui Armand Cãlinescu. A suferit ca un mucenic, fãrã sã protesteze. Din când în când, câte un vaiet îi scãpa fãrã voie, dar se reculegea imediat. Vãzând cã nu îi pot smulge nici prin chinuri o infamie, l-au scos afarã. Aici, Clime, în luptã cu moartea, s’a sprijinit de sârmele ghimpate sã nu se prãbuseascã. A ridicat ochii în sus, la Dumnezeu, si a strigat: “Doamne, Doamne, facã-se voia Ta”. În acest timp, sublocotenentul care manevra mitraliera, congestionat la fatã, a început sã tragã. Când Clime s’a prãbusit la pãmânt, a rãsuflat si bestia: “Na, sã-ti arãt eu tie, sã mai strigi “Doamne, Doamne””. Acest martiraj l-a impresionat atât de mult pe plutonier, încât povestea cele de mai sus cu un fel de fior sfânt.

Din nou s’au auzit pasi pe scãri, din nou chei; s’au oprit apoi la Bãnicã Dobre si iar vocea sublocotenentului: “Sã iasã individul Bãnicã Dobre”. Ceea ce s’a si executat. Omul cât bradul, care în hainele vãrgate pãrea si mai lung, eroul din Spania, si-a urmat cãlãul fãrã murmur. De data aceasta mitraliera si cele douã gloante înãbusite cu care se asigurau cãlãii de distrugerea celui proscris au urmat mai repede. Rând pe rând au fost scosi: Ing. Aurel Serafim, Nicolae Totu, Gheorghe Istrate, Alexandru Cantacuzino, Sima Simulescu, Av. Cristian Tell, Gheorghe Furdui, Av. Mihail Polihroniade, Dr. Paul Craja si Gheorghe Apostolescu. La un moment dat nu s’au mai auzit pasii. A trecut un interval destul de lung pentru cei care îsi numãrau si clipele, dar nimica. “Oare nu ne mai împuscã pe toti? Sau ne lasã pentru mâine searã?” Socoteli de acestea îsi fãceau cei ce mai rãmãseserã înãuntru si care, în luptã cu moartea, nu-si mai puteau veni în fire. “Mai trãim sau nu mai trãim?”, se întrebau singuri si se pipãiau cu mâinile spre convingere.

Se luminase de ziuã. Dupã lumea adunatã în pietisoara din fata închisorii, pe care ei o simteau doar dupã zgomot, îsi dãdeau seama cã cei omorâti au fost expusi oprobiului public. Se aud glasuri de femei plângând si câte un tipãt de copil, dar care sunt fulgerate de strigãtele rãgusite ale jandarmilor, de înjurãturile si de insultele aduse “ticãlosilor ce au trãdat tara”. Celor dinãuntru li s’a scãzut ratia alimentarã la 4 lei si li s’a înãsprit la maxim regimul. Adicã li s’a luat dreptul de a face vreo cumpãrãturã, inclusiv tigãri, de a primi corespondentã, de a mai pãrãsi celula si de a mai lua contact unul cu altul. Au trãit sub teroarea mortii zece zile. Abia atunci s’a milostivit un plutonier sã le spuie cã ei nu vor mai fi împuscati.

##

În primãvara anului 1940, d-na Serafim, mergând la mormântul sotului ei, inginerul Serafim, care se afla în cimitirul din Râmnicu-Sãrat, a întâlnit în tren pe un domn învãtãtor din judetul Buzãu care, foarte linistit, povestea celor din compartiment cum el, care este sublocotenent în rezervã, fiind concentrat în Septembrie 1939 la închisoarea de la Râmnicu-Sãrat, a martirizat din ordinul Ministerului de Interne pe cei condamnati si detinuti aici… “Ce nu face omul pentru o bucatã de pâine?”, adãugã el, ca si cum aceste cuvinte îi erau absolut necesare si mai ales suficiente pentru linistirea constiintei lui.

Numele acestui învãtãtor era Popescu. Nu e de mirare cã soldatii români au putut sã se preteze la acte criminale, când însusi un intelectual, un învãtãtor român, poate comite asemenea acte si mai ales se poate justifica într’un mod atât de lamentabil. Între acesti cãlãi si criminalii de la drumul mare nu e decât o singurã deosebire. Cã acestia o fac în numele Statului în schimbul unei recompense, iar ceilalti împinsi de foame. “Ce nu face omul pentru o bucatã de pâine?”, poate fi scuza oricãrui criminal.

Virgil Mihãilescu,

ROMÂNIA VISURILOR NOASTRE…

(Domnişoarei F…)

Văcăreşti, 2 ianuarie 1924

Preaonorată domnişoară F…,

Am primit acele rânduri cu atâta adevăr şi cu atâta suflet românesc în ele, le-am citit la gura sobei într-o noapte de închisoare şi am înţeles atunci mai bine ceea ce de mult simţeam, …nevoia unei Românii noi.

Strălucirea civilizaţiei României de azi, nouă nu ne-a luat ochii. …Palate orbitor luminate, muzici intonând imnuri de slavă, tineri plimbându-şi prin faţa vitrinelor boiaua de pe buze şi pieptănătura savantă, milioane rulând în fiecare noapte pe la cluburi… toate la suprafaţă.

Cine însă se trudeşte să pătrundă mai adânc, în fiecare bordei sărăcăcios al românului va vedea copii flămânzi aşteptând o rază de lumină şi o coajă de pâine, va vedea o armată în zdrenţe, purtând în ochi cea mai cumplită umilinţă, va constata cea mai putredă corupţie plecând de la vatmanul tramvaiului, atingând pe miniştrii ţării şi chiar justiţia.

Desfrâu, destrăbălare, decadenţă morală, cu aparenţa chiar de strălucire… în marş triumfal.

Strălucirea aceasta nu ne-a putut orbi. Căci noi ştiam că „şi putregaiul străluceşte! Şi soarele înainte de asfinţit încă străluceşte! …”.

Dar totodată am înţeles că toate cele de mai sus n-au fost nicicând şi nu sunt în firea românului; că este un microb al străinilor, care după ce ne-au furat oraşele, ne-au furat bogăţiile, ne-au înlocuit în şcoli, vor să omoare acum şi sufletul românesc… Iată pentru ce în problema jidovească noi nu vedem numai o simplă cucerire a comerţului nostru, ci şi un atentat împotriva sufletului românesc care trăieşte de veacuri cinstit pe aceste meleaguri. Şi iată pentru ce am dat semnalul şi am strigat alarma disperaţi.

Împotriva acestui marş al neamului nostru pe drumul morţii, noi, „complotiştii de la Văcăreşti”, am complotat.

Înapoi, către strămoşeasca vitejie şi către strămoşeasca cinste românească!

Pentru noi care am plecat de la păscutul oilor din creştetul munţilor, ca să ajungem aici unde suntem, nădejde de mântuire a neamului nostru nu poate să ne vie nici de la buzele cele roşii şi nici de la marii vinovaţi ai nenorocirilor noastre.

…De aceea, în tăcerea nopţilor de închisoare, visând la România pe care ne-au cântat-o mamele la căpătâi şi de care ne-am legat atâtea nădejdi şi atâtea doruri sfinte, adesea ne întoarcem cu faţa îndărăt spre codrii pe care i-am părăsit, spre ţara strămoşilor. Acolo dorm toate amintirile noastre, acolo doarme toată slava noastră, de acolo aşteptăm să ne vină şi mântuirea.

Şi acum, mulţumindu-vă pentru grija părintească pe care ne-o păstraţi, ne ridicăm ochii şi gândul către Dumnezeu, rugându-L să vă dea sănătate şi viaţă, pentru a trăi în acea Românie nouă… România visurilor noastre!…

Partidul “Totul Pentru Tarã” – Manifest electoral

Frate române si crestine, stai o clipa pe loc si asculta chemarea pamântului, pe care-l muncesti din zori si pâna în miez de noapte.Opreste-te câteva minute si citeste aceasta scrisoare, caci îti faci datoria catre copiii tai si catre acei carora le lasi o alta soarta decât necazurile cu care te lupti acuma.

Legionarii din partidul Totul pentru Tara îsi amintesc ca tara aceasta, închegata în hotarele ei stravechi prin jertfa a sute de mii de morti, sufera de robia netrebnicilor, care au condus-o si o conduc miseleste. Te-au lasat pe tine si urmasii prada samsarilor, care cauta sa te despoaie si sa-ti vlaguiasca sanatatea, pâna ce vei cadea de-abinelea. Partid dupa partid s’a perindat la putere; fiecare te-a sfatuit sa le dai încrederea, ca sa-ti aduci o farâma de bine. Nu te-ai îndoit si i-ai ajutat cu dreptul tau sa-ti faca legea suferintei tale. Aceste partide au facut mii de legi, cheltuind miliarde multe si n’a fost de ajuns; au împrumutat alte zeci de miliarde pe spatele urmasilor din urmasii tai si tot nu-i de ajuns fiindca jafurile si tâlhariile nu se mai sfârsesc. Greutatile s’au ridicat ca muntii, s’au întins ca pecinginea, s’au ascutit ca armele de razboi; te înteapa mereu din toate partile si nu-ti dai seama dincotro sa te aperi. Haladuiesc jidanii; râd în hohote de durerea si de vaietul tau; n’au nici o raspundere. Nici o lege nu-i pedepseste pentru tot raul ce s’au priceput sa-l faca; sarman crestin care nu-ti dai seama cum traiesti si în cine mai crezi!

Da! Esti zapacit de toate faradelegile, înselaciunile si suferintele de azi. Mintea îti este strânsa într’o retea ghimpata, ochii îti sunt împaienjeniti si trupul îti tremura pe mânerul uneltei de lucru, cu care îti aduni pâinea de toate zilele. Pare cã si pamântul refuza sa te hraneasca. La o suta opt zeci si cinci miliarde datorii are aceasta tara. De unde vei scoate aurul holdelor tale, când saracia si hotia rânjeste în toate colturile?

Dar nu tremura! Lasa la o parte desnadejdea, aduna-ti mintea în ceasul de pe urma; refã-ti puterea trupului, gândindu-te la Dumnezeu; bea un pahar de apa din ulciorul vietii si crede, crede ca suferinta ta de azi are un sfârsit. Crede fierbinte, crede cu dragoste ca partidul Totul pentru Tara  pazeste destinele neamului. Conducatorii nostri, generalul Gheorghe Cantacuzino-Granicerul, care a scris istoria cu actele sale de bravura, si Corneliu Zelea Codreanu, care de la 1920 lupta necontenit pentru dreptatea românului în tara lui, vegheaza la viitorul copiilor tai; iar Arhanghelul Mihail, patronul nostru, în lupta noastra hotãrîtã, strajuieste cu sabie de foc ca nemernicii sa nu scape de pedeapsa ce-i asteapta. Iar munca si straduinta ta, jertfa facuta si închisoarea suferita, bataia si schingiuirea îndurata se vor ridica la înaltimea rasplatirilor voievodale.

Totul Pentru Tarã

Noemvrie 1937